Am prezentat acest material in cadrul Sesiunii Stiintifice Anuale din Cadrul Universitatii "M.Kogalniceanu" - mai 2008
Exceptia de neexecutare a contractului este conceputa ca un mijloc de aparare prin care se asigura respectarea simultaneitatii executarii obligatiilor in contractele sinalagmatice.
In dreptul civil – drept comun si pentru dreptul muncii- in cadrul contractelor bilaterale (sinalagmatice) si comutative, prestatiile reciproce ale partilor trebuie sa se execute, in principiu, concomitent. De aceea, datorita interdependentei obligatiilor si egalitatii juridice a partilor, daca una din partile contractante pretinde ca cealalta parte sa-si execute obligatia inainte ca aceasta sa-si fi executat obligatiile sale, sau sa se ofere sa le execute, pentru amanarea executarii propriei sale obligatii, pana cand partea cocontractanta si-o executa pe a sa, partea somata poate opune exceptia de neexecutare a contractului.
Aceasta isi are fundamentul in vointa prezumata a partilor privind reciprocitatea si interdependenta obligatiilor, in faptul ca fiecare parte s-a obligat numai in considerarea prestatiei celeilalte parti si se aplica in toate cazurile in care exista reciprocitate de obligatii, in Codul civil neexistand o reglementare generala a acestei institutii.
Conditiile pentru invocarea exceptiei de neexecutare a contractului
sunt urmatoarele:
1. Obligatiile reciproce si interdependente ale partilor sa aiba ca izvor
juridic acelasi contract, deoarece nu s-ar putea refuza executarea obligatiei ce rezulta dintr-un contract pe motiv ca celalata parte nu si-a indeplinit o obligatie asumata printr-un alt contract.
2. Partea care pretinde executarea prestatiei sa nu-si fi executat, partial
sau total obligatia asumata.
3. Neexecutarea sa nu constituie un efect al faptei celui care invoca
exceptia de neexecutare a contractului, respective o fapta a sa anterioara, care l-a impiedicat pe celalat sa-si execute obligatia contractuala.
4. Prin natura sa, raportul contractual sa presupuna excecutarea obligatiilor reciproce in mod simultan, partea care cere executarea sa nu aiba stipulat in beneficiul sau un termen pentru executare.
Partea in favoarea careia s-a stipulat un termen pentru executare poate cere celeilalte parti sa-si execute obligatia, fara ca ea sa si-o fi executat pe a sa. Pana la expirarea termenului, cealalta parte nu poate invoca exceptia de neexecutare a contractului.
Efectele exceptiei constau in faptul ca executarea obligatiei partii care o invoca se suspenda, numai pana cand cealalta parte executa obligatia corelativa, pentru ca, cel ce o invoca, fiind in continuare debitor, poate fi obligat la executare concomitent cu cealalta parte.
Exceptia de neexecutare a contractului este un element specific contractelor sinalagmatice (in cazul acestor contracte, ambele parti au drepturi si obligatii reciproce, avand atat calitatea de debitor cat si pe aceea de creditor).
Contractul individual de munca se evidentiaza prin trasaturi care il apropie si, in acelasi timp, in individualizeaza fata de contractele civile si comerciale. Astfel, el este un act juridic, bilateral, sinalagmatic, oneros si comutativ, consensual, intuitu personae si cu executare succesiva.
Contractul individual de munca nu poate avea decat doua parti:salariatul (angajatul) si angajatorul (patronul), aceasta fiind o prima deosebire fata de contractele civila, uneori, acestea putand avea o pluralitate de creditori si debitori.
Contractul individual de munca este oneros si comutativ deoarece partile realizeaza reciproc o contraprestatie in schimbul aceleia pe care s-au obligat sa o efectueze in favoarea celeilalte, ambele prestatii fiind cunoscute ab initio la incheierea contractului, iar executarea lor nu depinde de un eveniment incert.
Prestatiile reciproce si corelative pe care le presupune contractul individual de munca sunt posibil de realizat numai in timp si nu uno icto.
Intai se presteaza munca iar o data cu prestarea ei se naste obligatia anagajatorului de a plati salariatul, obligatie de a face prin natura ei. Plata efectiva a salariului nu are loc si nici nu poate avea loc concomitent cu prestarea muncii dupa ce munca a fost prestata, plata salariului se face la un moment ulterior.
Similar legislatiei civile, legislatia muncii nu reglementeaza, de sine statator, exceptia de neexecutare a contractului individual de munca ci numai anumite consecinte specifice ale neexecutarii contractului.
Teoria si practica in materie sustin inadmisibilitatea exceptiei de neexecutare a contractului individual de munca.
Un prim argument in favoarea acestei idei rezida din aceea ca, obligatia de plata a salariului se naste concomitant cu prestarea muncii, dar executarea ei se produce la un moment exterior. Exceptional, executarea prestatiilor s-ar realiza concomitent in cazul salariatilor platiti cu ziua.
Un alt argument in favoarea tezei sustinute anterior se refera la anumite norme legale, respectiv art.51 lit.a-g, codul muncii, care cuprinde o enumerare exhaustiva a cazurilor de suspendare a contractului individual de munca din intiativa salariatului, nu se refera la ipoteza inovacarii exceptiei de neexecutare.
Art. 51 alin. 2 Codul muncii, a instituit regula conform căreia „contractul individual de muncă poate fi suspendat în situaţia absenţelor nemotivate ale salariatului, în condiţiile stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil, contractul individual de muncă, precum şi prin regulamentul intern”.
Prin această reglementare, se stabileşte de către legiuitor că pe perioada absenţelor nemotivate nu mai avem de a face cu o suspendare a contractului individual de muncă din iniţiativa salariatului, suspendare statuată de legiuitor mai degrabă ca un temei pentru invocarea pe tărâmul raporturilor de muncă a excepţiei de neexecutare a contractului individual de muncă de către angajator, ci există posibilitatea ca în cazul absenţelor nemotivate, contractul individual de muncă să fie suspendat. Dincolo de faptul că o interpretare sistemică a textului de lege (text statuat la alineatul 2 al articolului ce reglementează suspendarea contractului individual de muncă din iniţiativa salariatului) ar conduce la concluzia că o astfel de suspendare nu poate interveni decât din iniţiativa salariatului, intervenţia expresă a legiuitorului, care a eliminat absenţele nemotivate din categoria cauzelor de
suspendare a contractului individual de muncă, infirmă această interpretare.
Prin urmare se poate acredita ideea că, în lipsa unor condiţii concrete
stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil, contractul individual de
muncă ori prin regulamentul intern, angajatorul poate să dispună suspendarea contractului individual de muncă pe perioada absentarii nemotivate.
Nu era în nici un caz acreditată ideea că această suspendare este lăsată la latitudinea salariatului, care va suspenda contractul individual de muncă, în funcţie de voinţa sa discreţionară, ci textul legal trebuia interpretat în
sensul că suspendarea se producea ca urmare a actului unilateral al salariatului ce lipsea nemotivat de la serviciu.
Textul de lege, crează premisele unui abuz de drept din partea salariatului în ipoteza următoare: salariatul absentează nemotivat o perioadă îndelungată, angajatorul, de bună-credinţă, nu adoptă unilateral nici un fel de decizie privind suspendarea contractului individual de muncă al salariatului, dar procedează după un timp la concedierea disciplinară a acestuia. În replică salariatul, fără a contesta deciziade concediere pretinde de la angajator plata drepturilor salariale ce i s-ar fi cuvenit pe perioada absenţelor nemotivate, până la data concedierii. Este evident într-o astfel de situaţie că salariatul a acţionat cu rea-credinţă, însă aprecierea actului său ca abuziv sau nelegal depinde de identificarea unui drept concret al salariatului la plata salariul cuvenit. Astfel, s-a apreciat că în măsura în care se admite aplicarea excepţiei de neexecutare în materia contractelor de muncă, fapta salariatului ar fi nelegală, iar nu abuzivă. O astfel de excepţie nu funcţionează însă pe tărâmul raporturilor de muncă. Potrivit teoriei dreptului civil, în condiţiile în care contractul din care izvorăsc obligaţiile reciproce ale părţilor stabileşte
termene pentru executarea acestor obligaţii excepţia de neexecutare nu poate fi invocată.
Nici art.52 lit.a-e care cuprinde o enumerare exhaustiva a cazurilor de suspendare a contractului individual de munca din intiativa anagajatorului, nu se refera la ipoteza invocarii exceptiei de neexecutare.
In situatia in care legislatia muncii legitimeaza o anume situatie, se
stabilesc concret si consecintele fiecarei ipoteze avute in vedere de legiuitor, fara a reglementa, pentru nici una din ele, posibilitatea invocarii exceptiei de neexecutare a contractului individual de munca.
De exemplu, in situatia in care salariatul este cel care nu isi executa cu vinovatie obligatia de a munci, angajatorul nu poate sa invoce exceptia de neexecutare a contractului, exceptie care de altfel nu i-ar fi de nici un folos. El are la indemana sanctionarea disciplinara, aceasta fiind inexistenta practic in contractele civile si comerciale.
In situatia in care angajatorul este cel care nu isi executa (total sau partial) obligatia de plata a salariului se refera la intreruperea temporara a activitatii, fara incetarea raportului de munca, in special pentru motive economice, tehnologice. Intr-o astfel de situatie, salariatii beneficiaza in locul salariului, de o indemnizatie platita din fondul de salarii, ce nu poate fi mai mica de 75% din salariul de baza corespunzator locului de munca ocupat. In ipoteza aratata, angajatorul nu isi executa obligatia de a asigura permanent conditiile tehnice si organizatorice avute in vedere la elaborarea normelor de munca si conditiile corespunzatoare de munca. In schimb, in baza legii, este obligat sa plateasca o indemnizatie salariatului aflat la dispozitia sa si i-o plateste in fapt.
Atfel, avand in vedere sustinerile de mai sus, chiar daca ar fi admisibila in principiu, exceptia de neexecutare a contractului individual de munca, salariatul nu ar putea sa o invoce in conditiile date deoarece angajatorul isi executa obligatia sa, constand in plata unei indemnizatii salariatului respectiv.
In situatia in care angajatorul intrerupe temporar activitatea, fara sa plateasca insa indemnizatia la care este obligat potrivit codului muncii, ne aflam in situatia neexecutarii obligatiilor de catre acesta. Insa, in lucrarile de specialitate, se sustine ca salariatul, fiind subordonat angajatorului sau, debitor al obligatiei de a munci, nu poate invoca exceptia de neexecutare a contractului individual in munca.
In aceeasi lucrare, se arata ca salariatul poate actiona fie pe calea unei actiuni in justitie fie pe calea demisiei fara preaviz, situatie care este reglementata expres prin art.79 alin.8 din Codul Muncii (“salariatul poate demisiona fara preaviz daca angajatorul nu isi indeplineste obligatiile asumate prin contractul individual de munca).
O alta situatie in care se considera ca exceptia de neexecutare este inadmisibila este reglementata de art.52 alin.1 lit.d coroborat cu art.53 din Codul muncii. Astfel, in anumite locuri de munca, angajatorul n asigura toate conditiile tehnico-materiale necesare pentru executarea integrala a obligatiilor de sreviciu de catre salariat sau nu ii acorda drepturile legale ori pe cele stabilite prin contractul colectiv de munca sau prin contractul individual de munca, altele decat cele salariale.
Motivul pentru care nu se poate invoca exceptia de neexecutare in situatia sus mentionata rezida din faptul ca atat timp cat salariatul nu poate invoca aceasta exceptie pentru neplata salariului, tot astfel, exceptia nu poate fi invocata nici daca angajatorul nu isi executa obligatiile contractuale accesorii, conform principiului accesorium sequitur principale.
Argumente in favoarea admisibilitatii exceptiei de neexecutare a contractului individual de munca.
In primul rand, de la regula apreciata de doctrina, si anume inadmisibilitatea invocarii exceptiei de neexecutare in cazul contractelor individuale de munca, exista o derogare legala.
Astfel, art.54 alin.3 din Legea 168/1999 privind solutionarea conflictelor de munca (cu modificarile ulterioare), arata ca“pe durata grevei salariatii isi mentin toate drepturile ce decurg din contractul individual de munca, cu exceptia drepturilor salariale”, acest caz fiind ca o aplicare practica a exceptiei de neexecutare a contractului (Solutia este admisa, in ipoteza neplatii drepturilor salariale cu prilejul grevei, ca o aplicatie a exceptiei de neexecutare a contractului si in doctrina franceza)
Insa, fie prin contractul colectiv de munca aplicabil sau cu prilejul grevei, angajatorul poate “negocia” cu organizatorii grevei sa renunte la beneficial art.54 alin.3 din legea sus-mentinata si sa fie de acord ca, in situatia incetarii grevei, subsecvent negocierilor cu organizatorii, sa le plateasca salariatilor grevisti, total sau partial, drepturile salariale aferente perioadei cat s-au aflat in greva.
Un alt argument in favoarea admisibilitatii exceptiei de neexecutare se poate retine din faptul ca aceasta isi are fundamentul in vointa prezumata a partilor privind reciprocitatea si interdependenta obligatiilor, in faptul ca fiecare parte s-a obligat numai in considerarea prestatiei celeilalte parti si se aplica in toate cazurile in care exista reciprocitate de obligatii si, ca atare si in cadrul raportului juridic de munca grefat pe contractul individual de munca.
Asa cum am aratat mai sus, contractul individual de munca este unul bilateral, comutativ si cu executare succesiva. Atat timp cat in contractele bilaterale exceptia de neexecutare este aplicabila, neexistand nici o dispozitie speciala de derogare in acest sens, nu vedem de ce aceasta sa fie inadmisibila in ceea ce priveste contractul individual de munca.
luni, 24 mai 2010
miercuri, 19 mai 2010
Un articol publicat in revista "Epifania"
Motto:
„Se cuvine, oare, omului să-şi lase femeia sa, pentru orice pricină?
Răspunzând, El a zis: N-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat şi femeie? Şi a zis: Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă”( Sfânta Evanghelie după Matei)
Daca in urma cu 20 de ani divortul era considerat un esec si cuplurile incercau cu orice pret sa pastreze relatia sau pur si simplu se resemnau si sufereau in tacere, in prezent divortul a devenit un fenomen din ce in ce mai des intalnit, democratia aducand cu ea libertatea in gandire si ideea ca viata este prea scurta pentru a o trai in neimplinire.
Datorita meseriei ( uneori ingrata), am patruns in intimitatea cuplurilor in care s-a destramat juramantul rostit cu atata emotie in biserica, la Taina Sfintei Casatorii, si au ajuns intr-un moment al existentei in care divortul era singura alternativa pentru linistea sufletului lor. De multe ori m-am intrebat ce drama sufleteasca se ascunde de fapt in spatele unor motive exterioare si uneori parca trase la indigo, care sunt cauzele ce nasc distantele imense intre doi oameni care intr-un moment al existentei lor si-au rostit “te iubesc”.
La un moment dat, intr-o statistica personala, am clasificat cauzele care duc la destramarea relatiilor de familie in functie de mediul social din care provin cei doi soti, in functie de nivelul de pregatire al fiecaruia, de varsta si daca provin din mediul rural sau urban.
Din nefericire, un motiv predominant il constituie consumul de bauturi alcoolice care genereaza neintelegere, lipsa de sustinere a familiei, culminand cu violenta, atat asupra sotiei cat si asupra copiilor. Violenta poate imbraca forme diverse, de la violenta verbala, emotionala la violenta fizica.
Insa, in spatele oricaror motive exterioare, se ascunde de fapt lipsa de comunicare, lipsa respectului sau poate lipsa unei maturitati spirituale la momentul incheierii casatoriei din cauza careia cei doi soti nu au constientizat ca au conceptii si teluri diferite. Lipsa unei bune comunicari duce la frustrare si nemultumiri, in timp praspatia dintre soti accentuandu-se ducand la ruptura definitiva.
Din putina mea experienta am observat ca divorturile in cazul persoanelor cu studii superioare au motive de ordin spiritual sau mental ( imcompatibilitate in gandire, teluri diferite, comunicare deficienta) pe cand in cuplurile cu studii medii, consumul de alcool, lipsa banilor si violenta sunt cauze predominante.
Un alt motiv, poate cel mai frecvent in perioada actuala, in constituie plecarea unuia din soti in strainatate la munca. Distanta intre parteneri, schimbarea mediului si descoperirea unei mentalitati occidentale, determina cu usurinta racirea relatiilor in cuplu si inevitabil, divortul.
Ceea ce ar duce la scaderea ratei divorturilor ( intr-un studiu recent se arata ca in Iasi divorteaza in medie 5 cupluri pe zi) este o buna preventie.
Preventia se poate realiza prin sfat sau consultatie conjugala prin formarea unei imagini adecvate despre viata de familie, cu integrarea conceptelor despre viata conjugala in matricea lor afectiva.
Programele de prevenire trebuie sa se bazeze si pe instruirea premaritala, educarea rolului casatoriei cu continutul sau apropiat de sacru, alaturi de familie, biserica si scoala avand un rol predominant.
Chiar daca in aparenta divortul duce la o stabilitate emotionala, acesta reprezinta o etapa dificila, atat pentru parteneri cat mai ales pentru copii. Divortul reprezinta o solutie in situatia de criza intr-un cuplu, insa cei mai afectati sunt copii, nu partenerii.
Fiecare om este unic in felul sau, fiecare cuplu are propria poveste. Cauzalitatea in privinta divortului, desi generala, nu poate fi universal valabila.
Insa, divortul este o exceptie, regula fiind familia in care “iubirea este aripa daruita de Dumnezeu sufletului pentru a urca la el.” (Michelangelo Buonarotti).
„Se cuvine, oare, omului să-şi lase femeia sa, pentru orice pricină?
Răspunzând, El a zis: N-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat şi femeie? Şi a zis: Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă”( Sfânta Evanghelie după Matei)
Daca in urma cu 20 de ani divortul era considerat un esec si cuplurile incercau cu orice pret sa pastreze relatia sau pur si simplu se resemnau si sufereau in tacere, in prezent divortul a devenit un fenomen din ce in ce mai des intalnit, democratia aducand cu ea libertatea in gandire si ideea ca viata este prea scurta pentru a o trai in neimplinire.
Datorita meseriei ( uneori ingrata), am patruns in intimitatea cuplurilor in care s-a destramat juramantul rostit cu atata emotie in biserica, la Taina Sfintei Casatorii, si au ajuns intr-un moment al existentei in care divortul era singura alternativa pentru linistea sufletului lor. De multe ori m-am intrebat ce drama sufleteasca se ascunde de fapt in spatele unor motive exterioare si uneori parca trase la indigo, care sunt cauzele ce nasc distantele imense intre doi oameni care intr-un moment al existentei lor si-au rostit “te iubesc”.
La un moment dat, intr-o statistica personala, am clasificat cauzele care duc la destramarea relatiilor de familie in functie de mediul social din care provin cei doi soti, in functie de nivelul de pregatire al fiecaruia, de varsta si daca provin din mediul rural sau urban.
Din nefericire, un motiv predominant il constituie consumul de bauturi alcoolice care genereaza neintelegere, lipsa de sustinere a familiei, culminand cu violenta, atat asupra sotiei cat si asupra copiilor. Violenta poate imbraca forme diverse, de la violenta verbala, emotionala la violenta fizica.
Insa, in spatele oricaror motive exterioare, se ascunde de fapt lipsa de comunicare, lipsa respectului sau poate lipsa unei maturitati spirituale la momentul incheierii casatoriei din cauza careia cei doi soti nu au constientizat ca au conceptii si teluri diferite. Lipsa unei bune comunicari duce la frustrare si nemultumiri, in timp praspatia dintre soti accentuandu-se ducand la ruptura definitiva.
Din putina mea experienta am observat ca divorturile in cazul persoanelor cu studii superioare au motive de ordin spiritual sau mental ( imcompatibilitate in gandire, teluri diferite, comunicare deficienta) pe cand in cuplurile cu studii medii, consumul de alcool, lipsa banilor si violenta sunt cauze predominante.
Un alt motiv, poate cel mai frecvent in perioada actuala, in constituie plecarea unuia din soti in strainatate la munca. Distanta intre parteneri, schimbarea mediului si descoperirea unei mentalitati occidentale, determina cu usurinta racirea relatiilor in cuplu si inevitabil, divortul.
Ceea ce ar duce la scaderea ratei divorturilor ( intr-un studiu recent se arata ca in Iasi divorteaza in medie 5 cupluri pe zi) este o buna preventie.
Preventia se poate realiza prin sfat sau consultatie conjugala prin formarea unei imagini adecvate despre viata de familie, cu integrarea conceptelor despre viata conjugala in matricea lor afectiva.
Programele de prevenire trebuie sa se bazeze si pe instruirea premaritala, educarea rolului casatoriei cu continutul sau apropiat de sacru, alaturi de familie, biserica si scoala avand un rol predominant.
Chiar daca in aparenta divortul duce la o stabilitate emotionala, acesta reprezinta o etapa dificila, atat pentru parteneri cat mai ales pentru copii. Divortul reprezinta o solutie in situatia de criza intr-un cuplu, insa cei mai afectati sunt copii, nu partenerii.
Fiecare om este unic in felul sau, fiecare cuplu are propria poveste. Cauzalitatea in privinta divortului, desi generala, nu poate fi universal valabila.
Insa, divortul este o exceptie, regula fiind familia in care “iubirea este aripa daruita de Dumnezeu sufletului pentru a urca la el.” (Michelangelo Buonarotti).
luni, 17 mai 2010
Scoala parintilor- mijloc eficient de prevenire a delincventei juvenile?
Arta de a fi parinte nu se transmite de-a gata ci se formeaza sistematic, printr-o indrumare psihosociala si o educatie eficienta pe care tinerii trebuie sa o primeasca inca de la debutul lor in viata.
Responsabilitatea parintilor trebuie sa se faca simtita prin constiinta clara a scopului urmarit, prin faptul ca nu procedeaza la intamplare asteptand ca lucrurile sa se rezolve de la sine ci, printr-o educatie eficienta, acestia sa constientizeze ca este mult mai greu de reparat, de recuperat si de schimbat ceea ce nu a fost indrumat la timp decat de prevenit.
Programele de prevenire trebuie sa se bazeze si pe instruirea premaritala, dezvoltarea relatiilor de securitate dintre parinti si copii, educarea rolului casatoriei cu continutul sau apropiat de sacru, permanenta mamei cu copilul, concedii in acest sens, salarizarea adecvata, conditii economice sociale adecvate familiei.
Trebuie de stiut ca procesul educativ este permanent si fiecare etapa a lui este strans legata de cele precedente si are o puternica influenta asupra celor care vor urma. Nu putem astepta, spunand ca ne vom ocupa de educatia copilului mai tarziu, cand el va acumula suficiente cunostinte ca sa inteleaga, sau cand noi vom avea mai mult ragaz sa ne ocupam de el.
Nu exista temei care sa ne indreptateasca sa credem ca in materie de educatie exista o singura metoda eficace, conditiile specifice fiecarei familii, particularitatile individuale ale copilului, influenteaza mult gradul de reusita a metodelor si mijloacelor folosite.
Dragostea fata de copil reprezinta primul semn al prezentei constiintei de responsabilitate a parintelui, sentimentul de dragoste intre parinte si copil constituie cheia reusitei educatiei si totodata, in cadrul schimbului afectiv dintre parinte si copil, se cristalizeaza intreaga modalitate de traire emotiva a copilului. Dragostea nu poate insa totul, adevarata iubire fata de copii nostrii ne impune sa fim obiectivi si, tocmai pentru ca ne iubim copiii si vrem sa fie fericiti, sa inlocuim iubirea oarba e intelepciunea, sa inconjuram copii cu caldura menita a le forma personalitatea si sa inlaturam orice fel de exagerari.
Educatia reprezinta cea mai serioasa problema cu care se confrunta societatea umana la momentul actual. Daca privim cu mai multa atentie, ne dam seama ca sistemele institutionalizate au serioase carente rezultate din schematism si automatisme sablonate, care impiedica apropierea dascalului de intelegerea acelui dicton al lui Platon- studentul nu este in sac in care sa tori cunostinte. Pentru a avea acces la o educatie autentica trebuie sa se faca distinctia intre educatie – asa cum credem ca o cunoastem- si cultura. Doar asa se va putea reliza o imbinare fericita a acestor doua componente, realizare care nu se poate infaptui corect fara un contact prealabil cu nivelul spiritual al omului.
In Declaratia Universala a Drepturilor Copilului, in art.56, se mentioneaza:” pentru dezvoltarea deplina si armonioasa copilul are nevoie de dragoste si intelegere. El trebuie sa craesca intr-o atmosfera de afectiune si securitate morala. In afara unor imprejurari exceptionale, un copil de varsta frageda nu va fi despartit de mama sa. Copilul trebuie ocrotit impotriva tutror formelor de neglijenta, cruzime, exploatare.”
Anonimatul marilor aglomeratii umane, anomia sociala, mai ales cea microsociala (familia) generate de destramarea familiei, slabiciunile si esecurile educatiei de a nu transforma un comportament natural in altul cultural, reflexive si anticipativ, lipsa de educatie a sensibilitatii pein neglijarea proprietatii innascute a omului de a invata, multitudinea factorilor ce favozizeaza trecerea la act (alcool, droguri) atesta ca o lume fara violenta este o himera si ca micsorarea magnitudinii si costului ei trebuie sa constituie un efort al intregii societati si nu doar a unor institutii ale sale, cum ar fi justitia.
Prevenirea delincventei juvenile reclama necesitatea elaborarii unei strategii noi si unitare, cu actiuni concertate din partea tuturor institutiilor, organismelor si organizatiilor care pot contribui la reducerea fenomenului infractional, avandu-se in vedere:
• infiintarea unor organisme nationale si locale, care sa contribuie la cunoasterea exacta a situatiilor familiilor cu multi copii, indeosebi a celor cu greutati materiale si insuficient consolidate moral;
• cunoasterea familiilor care isi neglijeaza indatoririle fata de copii, ii abandoneaza, maltrateaza sau ii expun unor riscuri sociale;
• avandu-se in vedere deficitul de experienta pedagogica existent in prezent in interiorul unei familii, indeosebi a celor recent constituite, institutiile specializate vor trebui sa elaboreze impreuna cu alti factori educativi, actiuni menite sa deprinda parintii in legatura cu indatoririle ce le revin in domeniul ingrijirii si educarii copiilor, relatiile care trebuie sa caracterizeze o familie, perioadele critice din viata copiilor, metodele care trebuie folosite pentru depasirea momentelor dificile etc.;
• cunoasterea riguroasa, pe fiecare localitate si unitate teritoriala a minorilor care prezinta tulburari de comportament, tendinte de inadaptabilitate, astfel incat sa se poata lua masurile care se impun (medicale, educative etc.);
• cunoasterea pe baza de analiza a starii infractionale in randul minorilor si elaborarea unor strategii de diminuare a acesteia;
• instituirea unui sistem de pregatire a unor specialisti in probleme de prevenire si combatere a delincventei juvenile;
• asigurarea necesarului de institutii special amenajate pentru ocrotirea minorilor, care din diverse motive nu au nici un fel de camin, traind in strada;
• organizarea de catre autoritatile publice locale a unor actiuni de cuprindere in procesul de invatamant a copiilor care provin din familii de romi.
In prezent, mai mult ca oricand, institutiile de invatamant trebuie sa coopereze intr-o mai mare masura cu familia, organizatiile comunitare si toti factorii implicati in sistemul educativ al societatii. Invatamantul trebuie sa raspunda unitatilor socioprofesionale actuale si de perspectiva, astfel incat toti tinerii sa aiba posibilitatea de a se incadra in munca.
Majoritatea cercetarilor implicate in prevenirea delincventei juvenile opereaza cu strategii derivate din paradigme, conditionari operante, cognitiv-comportamentale si invatare sociala.
Se propun cateva modele generale, avand drept tinta caracteristicile cognitiv-comportamentale: a).reducerea neincrederii si stimularea motivatiei in vederea unei integrari sociale adecvate; b).stimularea capacitatii empatice, cultivarea relatiei si dezvoltarea intelegerii pentru situatia victimelor; c).furnizarea unor modalitati de actiune fata de evenimente, situatii neasteptate; d).consilierea tinerilor victimizati; e).educatia sexuala, modificarea distorsiunilor cognitive in privinta comportamentului sexual inadecvat; f).utilizarea unor procedee de conditionare fata de modelele de comportament alterate; g).dezvoltarea abilitatilor sociale si controlul anxietatii; h).terapia familiala.
Mass-media exercita o influenta deosebita asupra personalitatii in formare a minorului. De aceea, se impune chiar interzicerea difuzarii, unor materiale (scene, cazuri) care elogiaza furtul, violenta, amoralul, nefirescul si excentricul in raport cu firescul, ceea ce degradeaza imaginea relatiilor interpersonale, contamineaza deosebit de periculos viata si comportamentul minorului.
Se impune o reconsiderare a conceptiei de organizare atat a centrelor de primire, cat si a celor de reeducare a minorilor, pentru a oferi conditii corespunzatoare de cazare, hrana, educatie, supraveghere si formare profesionala, elemente definitorii in reintegrarea sociala a delincventului minor.
Unitatile de politie trebuie sa-si infiinteze formatiuni distincte specializate pe probleme de minori, formatiuni incadrate cu specialisti din domeniul sociologiei, psihologiei, pedagogiei, criminologiei etc., care sa studieze acest fenomen sub toate aspectele (etiologia, evolutia si tendintele sale) pentru a intreprinde cele mai adecvate masuri de prevenire a delincventei juvenile.
Programa de invatamant preuniversitar trebuie sa cuprinda activitati de educatie morala, juridica si pregatire antiinfractionala a minorilor.
Directiile pentru munca si ocrotire sociala si autoritatile tutelare sa fie incadrate cu psihologi si asistenti sociali in mod corespunzator pentru a gasi cele mai optime solutii in problema minorilor.
Costurile prevenirii sunt inferioare costurilor consecintelor violentei si ca pereventia se bazeaza, cu precadere, pe educatia afectiva, intelectiva si volitiva, aplicate in functie de varsta cronologica a individului
Responsabilitatea parintilor trebuie sa se faca simtita prin constiinta clara a scopului urmarit, prin faptul ca nu procedeaza la intamplare asteptand ca lucrurile sa se rezolve de la sine ci, printr-o educatie eficienta, acestia sa constientizeze ca este mult mai greu de reparat, de recuperat si de schimbat ceea ce nu a fost indrumat la timp decat de prevenit.
Programele de prevenire trebuie sa se bazeze si pe instruirea premaritala, dezvoltarea relatiilor de securitate dintre parinti si copii, educarea rolului casatoriei cu continutul sau apropiat de sacru, permanenta mamei cu copilul, concedii in acest sens, salarizarea adecvata, conditii economice sociale adecvate familiei.
Trebuie de stiut ca procesul educativ este permanent si fiecare etapa a lui este strans legata de cele precedente si are o puternica influenta asupra celor care vor urma. Nu putem astepta, spunand ca ne vom ocupa de educatia copilului mai tarziu, cand el va acumula suficiente cunostinte ca sa inteleaga, sau cand noi vom avea mai mult ragaz sa ne ocupam de el.
Nu exista temei care sa ne indreptateasca sa credem ca in materie de educatie exista o singura metoda eficace, conditiile specifice fiecarei familii, particularitatile individuale ale copilului, influenteaza mult gradul de reusita a metodelor si mijloacelor folosite.
Dragostea fata de copil reprezinta primul semn al prezentei constiintei de responsabilitate a parintelui, sentimentul de dragoste intre parinte si copil constituie cheia reusitei educatiei si totodata, in cadrul schimbului afectiv dintre parinte si copil, se cristalizeaza intreaga modalitate de traire emotiva a copilului. Dragostea nu poate insa totul, adevarata iubire fata de copii nostrii ne impune sa fim obiectivi si, tocmai pentru ca ne iubim copiii si vrem sa fie fericiti, sa inlocuim iubirea oarba e intelepciunea, sa inconjuram copii cu caldura menita a le forma personalitatea si sa inlaturam orice fel de exagerari.
Educatia reprezinta cea mai serioasa problema cu care se confrunta societatea umana la momentul actual. Daca privim cu mai multa atentie, ne dam seama ca sistemele institutionalizate au serioase carente rezultate din schematism si automatisme sablonate, care impiedica apropierea dascalului de intelegerea acelui dicton al lui Platon- studentul nu este in sac in care sa tori cunostinte. Pentru a avea acces la o educatie autentica trebuie sa se faca distinctia intre educatie – asa cum credem ca o cunoastem- si cultura. Doar asa se va putea reliza o imbinare fericita a acestor doua componente, realizare care nu se poate infaptui corect fara un contact prealabil cu nivelul spiritual al omului.
In Declaratia Universala a Drepturilor Copilului, in art.56, se mentioneaza:” pentru dezvoltarea deplina si armonioasa copilul are nevoie de dragoste si intelegere. El trebuie sa craesca intr-o atmosfera de afectiune si securitate morala. In afara unor imprejurari exceptionale, un copil de varsta frageda nu va fi despartit de mama sa. Copilul trebuie ocrotit impotriva tutror formelor de neglijenta, cruzime, exploatare.”
Anonimatul marilor aglomeratii umane, anomia sociala, mai ales cea microsociala (familia) generate de destramarea familiei, slabiciunile si esecurile educatiei de a nu transforma un comportament natural in altul cultural, reflexive si anticipativ, lipsa de educatie a sensibilitatii pein neglijarea proprietatii innascute a omului de a invata, multitudinea factorilor ce favozizeaza trecerea la act (alcool, droguri) atesta ca o lume fara violenta este o himera si ca micsorarea magnitudinii si costului ei trebuie sa constituie un efort al intregii societati si nu doar a unor institutii ale sale, cum ar fi justitia.
Prevenirea delincventei juvenile reclama necesitatea elaborarii unei strategii noi si unitare, cu actiuni concertate din partea tuturor institutiilor, organismelor si organizatiilor care pot contribui la reducerea fenomenului infractional, avandu-se in vedere:
• infiintarea unor organisme nationale si locale, care sa contribuie la cunoasterea exacta a situatiilor familiilor cu multi copii, indeosebi a celor cu greutati materiale si insuficient consolidate moral;
• cunoasterea familiilor care isi neglijeaza indatoririle fata de copii, ii abandoneaza, maltrateaza sau ii expun unor riscuri sociale;
• avandu-se in vedere deficitul de experienta pedagogica existent in prezent in interiorul unei familii, indeosebi a celor recent constituite, institutiile specializate vor trebui sa elaboreze impreuna cu alti factori educativi, actiuni menite sa deprinda parintii in legatura cu indatoririle ce le revin in domeniul ingrijirii si educarii copiilor, relatiile care trebuie sa caracterizeze o familie, perioadele critice din viata copiilor, metodele care trebuie folosite pentru depasirea momentelor dificile etc.;
• cunoasterea riguroasa, pe fiecare localitate si unitate teritoriala a minorilor care prezinta tulburari de comportament, tendinte de inadaptabilitate, astfel incat sa se poata lua masurile care se impun (medicale, educative etc.);
• cunoasterea pe baza de analiza a starii infractionale in randul minorilor si elaborarea unor strategii de diminuare a acesteia;
• instituirea unui sistem de pregatire a unor specialisti in probleme de prevenire si combatere a delincventei juvenile;
• asigurarea necesarului de institutii special amenajate pentru ocrotirea minorilor, care din diverse motive nu au nici un fel de camin, traind in strada;
• organizarea de catre autoritatile publice locale a unor actiuni de cuprindere in procesul de invatamant a copiilor care provin din familii de romi.
In prezent, mai mult ca oricand, institutiile de invatamant trebuie sa coopereze intr-o mai mare masura cu familia, organizatiile comunitare si toti factorii implicati in sistemul educativ al societatii. Invatamantul trebuie sa raspunda unitatilor socioprofesionale actuale si de perspectiva, astfel incat toti tinerii sa aiba posibilitatea de a se incadra in munca.
Majoritatea cercetarilor implicate in prevenirea delincventei juvenile opereaza cu strategii derivate din paradigme, conditionari operante, cognitiv-comportamentale si invatare sociala.
Se propun cateva modele generale, avand drept tinta caracteristicile cognitiv-comportamentale: a).reducerea neincrederii si stimularea motivatiei in vederea unei integrari sociale adecvate; b).stimularea capacitatii empatice, cultivarea relatiei si dezvoltarea intelegerii pentru situatia victimelor; c).furnizarea unor modalitati de actiune fata de evenimente, situatii neasteptate; d).consilierea tinerilor victimizati; e).educatia sexuala, modificarea distorsiunilor cognitive in privinta comportamentului sexual inadecvat; f).utilizarea unor procedee de conditionare fata de modelele de comportament alterate; g).dezvoltarea abilitatilor sociale si controlul anxietatii; h).terapia familiala.
Mass-media exercita o influenta deosebita asupra personalitatii in formare a minorului. De aceea, se impune chiar interzicerea difuzarii, unor materiale (scene, cazuri) care elogiaza furtul, violenta, amoralul, nefirescul si excentricul in raport cu firescul, ceea ce degradeaza imaginea relatiilor interpersonale, contamineaza deosebit de periculos viata si comportamentul minorului.
Se impune o reconsiderare a conceptiei de organizare atat a centrelor de primire, cat si a celor de reeducare a minorilor, pentru a oferi conditii corespunzatoare de cazare, hrana, educatie, supraveghere si formare profesionala, elemente definitorii in reintegrarea sociala a delincventului minor.
Unitatile de politie trebuie sa-si infiinteze formatiuni distincte specializate pe probleme de minori, formatiuni incadrate cu specialisti din domeniul sociologiei, psihologiei, pedagogiei, criminologiei etc., care sa studieze acest fenomen sub toate aspectele (etiologia, evolutia si tendintele sale) pentru a intreprinde cele mai adecvate masuri de prevenire a delincventei juvenile.
Programa de invatamant preuniversitar trebuie sa cuprinda activitati de educatie morala, juridica si pregatire antiinfractionala a minorilor.
Directiile pentru munca si ocrotire sociala si autoritatile tutelare sa fie incadrate cu psihologi si asistenti sociali in mod corespunzator pentru a gasi cele mai optime solutii in problema minorilor.
Costurile prevenirii sunt inferioare costurilor consecintelor violentei si ca pereventia se bazeaza, cu precadere, pe educatia afectiva, intelectiva si volitiva, aplicate in functie de varsta cronologica a individului
miercuri, 5 mai 2010
Familia, prima scoala a sentimentelor
Dintre factorii de socializare- familie, scoala, grup, societate, familia are un rol major, fiind prima si cea mai importanta scoala a sentimentelor, inceputul oricarei socializari si pedagogii rezultand din relatia mama-copil.
“Inca de mic, senzorial, din mai multe lehuze, copilul alege sanul mamei, o percepe intai senzorial, apoi ii percepe expresia (o urmareste cu ochii in timpul suptului, rade cand o priveste), inainte de a comunica verbal cu ea. Atasamentul mama-copil dupa nastere este deci favorizat de contactul prin tegumente si de privirea ochi in ochi si acest atasament ajuta la dezvoltarea inteligentei de 10 ori mai mult decat in lipsa sa, cand se produce imaturitatea (debilitatea) de origine afectiva”.
De aceea, familia dezorganizata se confrunta cu disfunctiile socializarii (formarea constiintei morale si sociale), generand o descendenta sceptica, revoltata, evaziva, conflictuala sau etichetata, care, prin asemenea derive, constituie terenul delincventei ulterioare.
“Familia este locul cel mai iubitor (toate familiile sunt fericite spunea Tolstoi) dar totodata si cel mai violent (fiecare familie find nefericita in felul sau, spunea acelasi autor).
Cu ajutorul studiilor s-a elaborat teoria atasamentului care arata ca. la randul lor, parintii abuzivi au fost victime ale abuzurilor parintilor lor.
Atasamentul fata de parinti este un instinct primar de organizare comportamentala, cauzele ce stimuleaza acest atasament sunt legate de mediu, de conduita mamei.
Teoria atasamentului, elaborata de Bowlby si Ainsworth, arata ca imediat dupa nastere, atasamentul copilului este senzorial, devenind apoi afectiv, in lipsa acestuia ducand la debilitate mintala de natura afectiva sau la autism (retragere) relational. Din aceste motive, sensibilitatea materna este considerate matricea esentiala, primara, pe care se va dezvolta personalitatea, ea fiind nucleul dezvoltarii personalitatii.
Atasamentul, ca predispozitie innascuta de a invata afectivitatea, ca aptitudine congenitala de a descifra limbajul corporal al sentimentelor materne (contactul tegumentar devenind astfel forma primitiva a iubirii), este matricea pe care se vor engrama ulterior sensibilitatea si valorile morale.
Tatal si mama sunt figure importante de atasament care au rol decisiv in dezvoltarea emotionala si sociala a copilului, atat timp cat calitatea interactiunilor lor va conditiona calitatea relatiilor sociale. Inca din primele zile de viata, relatia mama-copil este deosebit de importanta, in aceste momente punnadu-se bazele personalitatii copilului prin dezvoltarea sensibilitatii sale morale si afective. “ In lipsa mamei, dragostea din sufletul copilului este smulsa din radacina si lasata sa se ofileasca”.
Numai mama este in masura sa incorporeze copilului sentimente de securitate si a-i reduce angoasa lipsei lor. Pe baza acestor sentimente copilul va avea o reprezentare afectiva despre lume, astfel incat experientele placute le va accepta, pe cele neplacute respingandu-le prin agresivitate. Afectiunea materna reprezinta elementul statornic intr-un univers labil, crearea de raporturi cu altii stau la baza socializarii comportamentului si a independentei comportamentale iar lipsa sentimentelor de securitate parentala genereaza violenta care devine astfel strans legata de etologie.
De la dialogul afectiv cu mama si de la modelul patern de autoritate, copilul trece apoi la dialogul cu lumea, deoarece prima distinctie dintre bine si rau va fi de natura afectiva, deci parentala, peste cate se vor suprapune apoi alte distinctii superioare, cum ar fi aceea ce corect-incorect, legal-ilegal. Daca un copil nu a avut sansa unor unor parinti buni (mama afectiva si tata model) ci, dimpotriva, a avut nesansa unor parinti rai (mama inafectiva, pentru ca nu si-a dorit copilul, si tata abuziv), acesta va vedea lumea ca fiind rea, asa cum a perceput-o in familie. Un astfel de copil va exterioriza trairile printr-o opozitie ce va depasi opozitia fireasca a copilului. Copilul care nu a simtit dragostea materna, la randul sau, nu va putea iubi, nu va putea oferi iubire, pentru ca nu a simtit-o, va deveni inafectiv si insensibil, iar acest viciu de sentiment se va afla la originea delincventei.
Evolutia comportamentului uman se structureaza prin socializare care evolueaza in trei etape: socializare primara, secundara si permanenta.
Socializarea primara se realizeaza in familie, statutul ei influentand procesul de socializare (familiile mijlocii dezvolta la copii creativitatea, competitia, argumentarea si comunicarea explicita, familiile populare dezvoltand la copii ascultarea, conformismul, limbajul concret, ce nu permite comunicarea sentimentelor si intentiilor), socializarea secundara se realizeaza prin scoala si omul este supus socializarii toata viata (socializare permanenta).
Copilul nu va oferi ca dragoste decat dragostea ce a primit-o, in fuga sa pentru afectiunea pe care nu o simte in familie, strada devine mai afectiva decat casa, lipsa educatiei familiale fiind preluata de strada si microgrup care in cele mai multe cazuri este nociv.
Simtind afectivitatea, copilul incepe sa-si structureze supraeul; in lipsa afectiunii, sufletul copilului se va refula in acte de agresiune, ceea ce demostreaza ca afectivitatea este baza transmiterii transgenerationale a empatiei. O familie ideala este atunci cand mama este iubitoare iar tata este apropiat de copii, dar nu excesiv, puternic dar nu dominator, iubitor dar nu seducator, un tata care ingrijeste dar care da si autonomie copilului.
Afectivitatea reprezinta calea transmiterii transgenerationale a empatiei umane si, ca atare, sansa reducerii ratei violentei. Prin aceasta, familia devine locul sacru de socializare si stapanire a instinctelor, inclusiv a agresivitatii, prin aceea ca ea este o matrice a alteritatii si o scoala a sentimentelor, sau, in absenta lor, un infern.
Structura si functiile familiei sunt supuse unor variabile, cum ar fi rolul detinut de componentii grupului familial, tipul de comportament procreativ, securitatea economica si cea a caminului conjugal. In relatia de grup se instituie un climat psihologic de tipuri expresive de comunicare in interiorul grupului si in relatia ambientala, se adopta un model informational de comunicare, educatie, participare sociala.
Afectiunea adultului este transendenta afectiunii din copilarie (copilul iubit, la randul lui, simte nevoia de a iubi iar copilul ce nu a simtit afectiunea maternal nu are ce oferi ca iubire, locul ei luandu-l ura si razbunarea). Un adult nu poate fi mai bun decat parintii sai, in simetria dintre parinti si copii aflandu-se destinul omului.
Un copil care a crescut intr-o familie dezorganizata va deveni imun la o lume pe care nu o va intelege.
Daca unui copil ii lipseste matricea parentala naturala (dragostea materna si autoritatea paterna) nu va fi in stare sa comunice nici cu universul sau interior nici cu cel exterior. Lipsa sentimentului de a fi iubit duce la dispretul fata de sine care orientat spre exterior duce la razbunare. Pentru un astfel de copil, toti cei din jur sunt vinovati de disperarea sa, va fi razbunator, iar aceasta razbunare va ucide in el orice sentiment de mila si empatie. Un astfel de copil va fi singuratec pentru ca nu a fost inteles , va fi ostil si doritor de putere. Vointa sa de putere va deveni cruzime, va fi satisfacut de umilirea celorlalti, nu va ierta fericirea lor si va dori sa imparta suferinta sa cu ceilalti.
Familia romaneasca este, in prezent, puternic afectata de criza generalizata a societatii, de fenomenele economice, de lipsa posibilitatilor materiale de intretinere in conditii decente a familiilor cu copii multi, de inflatie, scaderea posibilitatilor detensionarii familiei prin preocupari spirituale ( calatorii, vacante).
Familia constituie cea mai consistenta si functionala forma de comunitate umana, care, prin functiile sale extrem de importante contribuie la intarirea spiritului de solidaritate sociala a membrilor oricarei societati.
Dincolo de functiile ei de reproducere biologica si sociala, orice familie “normala” si “functionala” asigura socializarea descendentilor, ofera continuitate structurilor sociale si modelelor culturale care caracterizeaza o anumita societate si care permite membrilor ei evitarea agresiunilor existente in spatiul public si continuarea unei vieti cu adevarat comunitare, intr-un spatiu privat, caracterizat de relatii primare, afectivitate, protectie si siguranta personala.
Astfel, familia asigura, pe langa transmiterea genelor si transmiterea valorilor care au o baza genetica (deoarece supravietuiesc speciei) si o baza sociala (deoarece supravietuiesc grupului).
Abordarea psihosociala integralista vede in familie un sistem psihosocial puternic integrat, in care trasaturile de personalitate ale membrilor sunt intr-un feedback (de regula pozitiv) de mare intensitate cu realitatea psihosociala a familiei ca intreg. Adica profilurile de personalitate in care datele biopsihologice (caracteristicile de sex, varsta, temperament, trasaturi fizio-constitutionale) conteaza in mare masura, determina in interactiunea lor un anumit profil al familiei, iar acesta, la randul lui, actioneaza continuu asupra personalitatii indivizilor (mai ales asupra celor in formare).
Membrii familiei interactioneaza perpetuu intre ei, dar prin intermediul imaginilor, al perceptiilor reciproce, al felului in care se definesc unul pe altul.
Valoarea arhetipala a simbolului matern deriva din faptul ca mama este izvorul tuturor instinctelor si face posibila intermedierea noii fiinte cu mediul. Totodata mama, ca exponent psihanalitic al cuibului protectiv, poarta cu sine si semnificatia debilitarii individului in lupta pentru supravietuire.
Mama este un arhetip totalizant (in conceptiile cosmomorfice, prin Terra- “din pamant ai venit si in pamant te vei intoarce”, prin apa marii, ca receptacul universal al vietii si al mortii). Absenta mamei este de neimaginat chiar si pentru divinitati.
Mama este prima dragoste absoluta si totala a copilului si toate iubirile ulterioare vor fi un ecou al acestei afectivitati. Pentru copil nu exista decat un singur mod de a se comporta: acela oferit de mama.
Familia este locul sacru de socializare si stapanire a instinctelor, inclusiv a agresivitatii, afectivitatea fiind calea trasmiterii empatiei umane si implicit sansa reducerii violentei.
Individul se naste cu o predispozitie spre sociabilitate al carei punct de plecare este interiorizarea perceptiilor, reprezentarilor si interpretarilor sale cu sensurile lor.
Socializarea trebuie sa ofere un model de afectiune si autoritate, in lipsa sa instinctele riscand a fi eliberate in conditii violente ca modele de adaptare. Socializarea primara este veriga cea mai importanta a acestui proces si baza socializarii secundare deoarece, pe baza socializarii primare, se vor selecta semnificatii ulterioare.
Studiile initiale in ceea ce priveste problematica violentei s-au concentrat asupra variabilelor psihologice, a trasaturilor de personalitate si comportamentale. Cercetarile ulterioare au aratat ca violenta familiala este un raspuns complex la anumite conditii: saracia, lipsa de putere sociopolitica, promovarea in mass-media a violentei fata de femei, ideologia dominatiei si a agresivitatii masculine.
Ca realitate sociala complexa, familia s-a dezvoltat odata cu evolutia societatii si s-a modificat in functie de schimbarile inregistrate la nivel social. Definitiile sociologice ale familiei au subliniat diferite dimensiuni sau aspecte intercorelate ale sistemului familial, precum:
a)dimensiunea biologica, sexuala:familia apare ca o institutie bazata pe sexualitate sip e tendintele materne si paterne;
b) dimensiunea psihologica, afectiva: familia este o unitate emotionala capabila sa indulceasca pentru fiecare membru in parte loviturile mai grele ale vietii;
c) dimensiunea psihosociala, interactionala: familia apare ca o unitate de interactiuni si intercomunicatii personale cuprinzand rolurile sociale de sot si sotie, mama si tata, parinte si copil, frate si sora, constituita in si prin afectiune mutuala impartasita;
d) dimensiunea sociala: prin familie se realizeaza o cumunitate de viata intre soti, intre parinti si copii.
e) dimensiunea moral-educativa: familia este o realitate educativa, prin crearea unui mediu cu puternice valente educative oferite copiilor, si o institutie morala, puternic impregnata de valorile iubirii si moralei religioase.
Familia are calitatea unica de a influenta cele mai multe domenii ale vietii noastre, de la obiectivele noastre educationale la modul in care facem fata conflictelor, de la filozofia religioasa la aspectele despre care putem discuta confortabil.
Relatiile dintre indivizi poarta amprenta personalitatii lor, comportamentele individuale, atitudinile, valorile, sentimentele si perceptiile sunt cruciale in dezvoltarea sau excluderea intimitatii.
Modelul atasamentului primar apare de timpuriu in copilarie. Un copil care a fost victima indiferentei, inconsecventei afective, a ostilitatii sau agresivitatii mamei sale, un copil care nu s-a simtit iubit si valorizat de mama sa, cu care a avut relatii tensionante sau nesatisfacatoare, va reusi foarte greu la varsta adulta sa dezvolte un bun nivel de intimidate cu partenerul sau, datorita temerilor si mecanismelor inconstiente de aparare
“Inca de mic, senzorial, din mai multe lehuze, copilul alege sanul mamei, o percepe intai senzorial, apoi ii percepe expresia (o urmareste cu ochii in timpul suptului, rade cand o priveste), inainte de a comunica verbal cu ea. Atasamentul mama-copil dupa nastere este deci favorizat de contactul prin tegumente si de privirea ochi in ochi si acest atasament ajuta la dezvoltarea inteligentei de 10 ori mai mult decat in lipsa sa, cand se produce imaturitatea (debilitatea) de origine afectiva”.
De aceea, familia dezorganizata se confrunta cu disfunctiile socializarii (formarea constiintei morale si sociale), generand o descendenta sceptica, revoltata, evaziva, conflictuala sau etichetata, care, prin asemenea derive, constituie terenul delincventei ulterioare.
“Familia este locul cel mai iubitor (toate familiile sunt fericite spunea Tolstoi) dar totodata si cel mai violent (fiecare familie find nefericita in felul sau, spunea acelasi autor).
Cu ajutorul studiilor s-a elaborat teoria atasamentului care arata ca. la randul lor, parintii abuzivi au fost victime ale abuzurilor parintilor lor.
Atasamentul fata de parinti este un instinct primar de organizare comportamentala, cauzele ce stimuleaza acest atasament sunt legate de mediu, de conduita mamei.
Teoria atasamentului, elaborata de Bowlby si Ainsworth, arata ca imediat dupa nastere, atasamentul copilului este senzorial, devenind apoi afectiv, in lipsa acestuia ducand la debilitate mintala de natura afectiva sau la autism (retragere) relational. Din aceste motive, sensibilitatea materna este considerate matricea esentiala, primara, pe care se va dezvolta personalitatea, ea fiind nucleul dezvoltarii personalitatii.
Atasamentul, ca predispozitie innascuta de a invata afectivitatea, ca aptitudine congenitala de a descifra limbajul corporal al sentimentelor materne (contactul tegumentar devenind astfel forma primitiva a iubirii), este matricea pe care se vor engrama ulterior sensibilitatea si valorile morale.
Tatal si mama sunt figure importante de atasament care au rol decisiv in dezvoltarea emotionala si sociala a copilului, atat timp cat calitatea interactiunilor lor va conditiona calitatea relatiilor sociale. Inca din primele zile de viata, relatia mama-copil este deosebit de importanta, in aceste momente punnadu-se bazele personalitatii copilului prin dezvoltarea sensibilitatii sale morale si afective. “ In lipsa mamei, dragostea din sufletul copilului este smulsa din radacina si lasata sa se ofileasca”.
Numai mama este in masura sa incorporeze copilului sentimente de securitate si a-i reduce angoasa lipsei lor. Pe baza acestor sentimente copilul va avea o reprezentare afectiva despre lume, astfel incat experientele placute le va accepta, pe cele neplacute respingandu-le prin agresivitate. Afectiunea materna reprezinta elementul statornic intr-un univers labil, crearea de raporturi cu altii stau la baza socializarii comportamentului si a independentei comportamentale iar lipsa sentimentelor de securitate parentala genereaza violenta care devine astfel strans legata de etologie.
De la dialogul afectiv cu mama si de la modelul patern de autoritate, copilul trece apoi la dialogul cu lumea, deoarece prima distinctie dintre bine si rau va fi de natura afectiva, deci parentala, peste cate se vor suprapune apoi alte distinctii superioare, cum ar fi aceea ce corect-incorect, legal-ilegal. Daca un copil nu a avut sansa unor unor parinti buni (mama afectiva si tata model) ci, dimpotriva, a avut nesansa unor parinti rai (mama inafectiva, pentru ca nu si-a dorit copilul, si tata abuziv), acesta va vedea lumea ca fiind rea, asa cum a perceput-o in familie. Un astfel de copil va exterioriza trairile printr-o opozitie ce va depasi opozitia fireasca a copilului. Copilul care nu a simtit dragostea materna, la randul sau, nu va putea iubi, nu va putea oferi iubire, pentru ca nu a simtit-o, va deveni inafectiv si insensibil, iar acest viciu de sentiment se va afla la originea delincventei.
Evolutia comportamentului uman se structureaza prin socializare care evolueaza in trei etape: socializare primara, secundara si permanenta.
Socializarea primara se realizeaza in familie, statutul ei influentand procesul de socializare (familiile mijlocii dezvolta la copii creativitatea, competitia, argumentarea si comunicarea explicita, familiile populare dezvoltand la copii ascultarea, conformismul, limbajul concret, ce nu permite comunicarea sentimentelor si intentiilor), socializarea secundara se realizeaza prin scoala si omul este supus socializarii toata viata (socializare permanenta).
Copilul nu va oferi ca dragoste decat dragostea ce a primit-o, in fuga sa pentru afectiunea pe care nu o simte in familie, strada devine mai afectiva decat casa, lipsa educatiei familiale fiind preluata de strada si microgrup care in cele mai multe cazuri este nociv.
Simtind afectivitatea, copilul incepe sa-si structureze supraeul; in lipsa afectiunii, sufletul copilului se va refula in acte de agresiune, ceea ce demostreaza ca afectivitatea este baza transmiterii transgenerationale a empatiei. O familie ideala este atunci cand mama este iubitoare iar tata este apropiat de copii, dar nu excesiv, puternic dar nu dominator, iubitor dar nu seducator, un tata care ingrijeste dar care da si autonomie copilului.
Afectivitatea reprezinta calea transmiterii transgenerationale a empatiei umane si, ca atare, sansa reducerii ratei violentei. Prin aceasta, familia devine locul sacru de socializare si stapanire a instinctelor, inclusiv a agresivitatii, prin aceea ca ea este o matrice a alteritatii si o scoala a sentimentelor, sau, in absenta lor, un infern.
Structura si functiile familiei sunt supuse unor variabile, cum ar fi rolul detinut de componentii grupului familial, tipul de comportament procreativ, securitatea economica si cea a caminului conjugal. In relatia de grup se instituie un climat psihologic de tipuri expresive de comunicare in interiorul grupului si in relatia ambientala, se adopta un model informational de comunicare, educatie, participare sociala.
Afectiunea adultului este transendenta afectiunii din copilarie (copilul iubit, la randul lui, simte nevoia de a iubi iar copilul ce nu a simtit afectiunea maternal nu are ce oferi ca iubire, locul ei luandu-l ura si razbunarea). Un adult nu poate fi mai bun decat parintii sai, in simetria dintre parinti si copii aflandu-se destinul omului.
Un copil care a crescut intr-o familie dezorganizata va deveni imun la o lume pe care nu o va intelege.
Daca unui copil ii lipseste matricea parentala naturala (dragostea materna si autoritatea paterna) nu va fi in stare sa comunice nici cu universul sau interior nici cu cel exterior. Lipsa sentimentului de a fi iubit duce la dispretul fata de sine care orientat spre exterior duce la razbunare. Pentru un astfel de copil, toti cei din jur sunt vinovati de disperarea sa, va fi razbunator, iar aceasta razbunare va ucide in el orice sentiment de mila si empatie. Un astfel de copil va fi singuratec pentru ca nu a fost inteles , va fi ostil si doritor de putere. Vointa sa de putere va deveni cruzime, va fi satisfacut de umilirea celorlalti, nu va ierta fericirea lor si va dori sa imparta suferinta sa cu ceilalti.
Familia romaneasca este, in prezent, puternic afectata de criza generalizata a societatii, de fenomenele economice, de lipsa posibilitatilor materiale de intretinere in conditii decente a familiilor cu copii multi, de inflatie, scaderea posibilitatilor detensionarii familiei prin preocupari spirituale ( calatorii, vacante).
Familia constituie cea mai consistenta si functionala forma de comunitate umana, care, prin functiile sale extrem de importante contribuie la intarirea spiritului de solidaritate sociala a membrilor oricarei societati.
Dincolo de functiile ei de reproducere biologica si sociala, orice familie “normala” si “functionala” asigura socializarea descendentilor, ofera continuitate structurilor sociale si modelelor culturale care caracterizeaza o anumita societate si care permite membrilor ei evitarea agresiunilor existente in spatiul public si continuarea unei vieti cu adevarat comunitare, intr-un spatiu privat, caracterizat de relatii primare, afectivitate, protectie si siguranta personala.
Astfel, familia asigura, pe langa transmiterea genelor si transmiterea valorilor care au o baza genetica (deoarece supravietuiesc speciei) si o baza sociala (deoarece supravietuiesc grupului).
Abordarea psihosociala integralista vede in familie un sistem psihosocial puternic integrat, in care trasaturile de personalitate ale membrilor sunt intr-un feedback (de regula pozitiv) de mare intensitate cu realitatea psihosociala a familiei ca intreg. Adica profilurile de personalitate in care datele biopsihologice (caracteristicile de sex, varsta, temperament, trasaturi fizio-constitutionale) conteaza in mare masura, determina in interactiunea lor un anumit profil al familiei, iar acesta, la randul lui, actioneaza continuu asupra personalitatii indivizilor (mai ales asupra celor in formare).
Membrii familiei interactioneaza perpetuu intre ei, dar prin intermediul imaginilor, al perceptiilor reciproce, al felului in care se definesc unul pe altul.
Valoarea arhetipala a simbolului matern deriva din faptul ca mama este izvorul tuturor instinctelor si face posibila intermedierea noii fiinte cu mediul. Totodata mama, ca exponent psihanalitic al cuibului protectiv, poarta cu sine si semnificatia debilitarii individului in lupta pentru supravietuire.
Mama este un arhetip totalizant (in conceptiile cosmomorfice, prin Terra- “din pamant ai venit si in pamant te vei intoarce”, prin apa marii, ca receptacul universal al vietii si al mortii). Absenta mamei este de neimaginat chiar si pentru divinitati.
Mama este prima dragoste absoluta si totala a copilului si toate iubirile ulterioare vor fi un ecou al acestei afectivitati. Pentru copil nu exista decat un singur mod de a se comporta: acela oferit de mama.
Familia este locul sacru de socializare si stapanire a instinctelor, inclusiv a agresivitatii, afectivitatea fiind calea trasmiterii empatiei umane si implicit sansa reducerii violentei.
Individul se naste cu o predispozitie spre sociabilitate al carei punct de plecare este interiorizarea perceptiilor, reprezentarilor si interpretarilor sale cu sensurile lor.
Socializarea trebuie sa ofere un model de afectiune si autoritate, in lipsa sa instinctele riscand a fi eliberate in conditii violente ca modele de adaptare. Socializarea primara este veriga cea mai importanta a acestui proces si baza socializarii secundare deoarece, pe baza socializarii primare, se vor selecta semnificatii ulterioare.
Studiile initiale in ceea ce priveste problematica violentei s-au concentrat asupra variabilelor psihologice, a trasaturilor de personalitate si comportamentale. Cercetarile ulterioare au aratat ca violenta familiala este un raspuns complex la anumite conditii: saracia, lipsa de putere sociopolitica, promovarea in mass-media a violentei fata de femei, ideologia dominatiei si a agresivitatii masculine.
Ca realitate sociala complexa, familia s-a dezvoltat odata cu evolutia societatii si s-a modificat in functie de schimbarile inregistrate la nivel social. Definitiile sociologice ale familiei au subliniat diferite dimensiuni sau aspecte intercorelate ale sistemului familial, precum:
a)dimensiunea biologica, sexuala:familia apare ca o institutie bazata pe sexualitate sip e tendintele materne si paterne;
b) dimensiunea psihologica, afectiva: familia este o unitate emotionala capabila sa indulceasca pentru fiecare membru in parte loviturile mai grele ale vietii;
c) dimensiunea psihosociala, interactionala: familia apare ca o unitate de interactiuni si intercomunicatii personale cuprinzand rolurile sociale de sot si sotie, mama si tata, parinte si copil, frate si sora, constituita in si prin afectiune mutuala impartasita;
d) dimensiunea sociala: prin familie se realizeaza o cumunitate de viata intre soti, intre parinti si copii.
e) dimensiunea moral-educativa: familia este o realitate educativa, prin crearea unui mediu cu puternice valente educative oferite copiilor, si o institutie morala, puternic impregnata de valorile iubirii si moralei religioase.
Familia are calitatea unica de a influenta cele mai multe domenii ale vietii noastre, de la obiectivele noastre educationale la modul in care facem fata conflictelor, de la filozofia religioasa la aspectele despre care putem discuta confortabil.
Relatiile dintre indivizi poarta amprenta personalitatii lor, comportamentele individuale, atitudinile, valorile, sentimentele si perceptiile sunt cruciale in dezvoltarea sau excluderea intimitatii.
Modelul atasamentului primar apare de timpuriu in copilarie. Un copil care a fost victima indiferentei, inconsecventei afective, a ostilitatii sau agresivitatii mamei sale, un copil care nu s-a simtit iubit si valorizat de mama sa, cu care a avut relatii tensionante sau nesatisfacatoare, va reusi foarte greu la varsta adulta sa dezvolte un bun nivel de intimidate cu partenerul sau, datorita temerilor si mecanismelor inconstiente de aparare
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
